
Thursday, January 29, 2009
Wednesday, January 28, 2009
Tuesday, January 27, 2009
It's a men's world?

That is an interesting targeting. While looking for a russian potential partner company, i got into their website. The target strategy is really unique as i had never met before the "Dear Something" tackle in the "about us" column, but they go even further: "Dear Sirs!!"
All right..i got it, over 90% of the professionals in the industry are male. So what it is then? "Smart" targeting or just idiot copywriter?
Obsesia de a fi primul
Am fost obsedata de competitie si de nota 10. Recunosc. Toata facultatea (probabil si in liceu, dar la clasa aia SF nu mi-am putut manifesta obsesia in toata deplinatatea ei).
Tot timpul am avut impresia ca daca sunt 10, sunt acolo unde trebuie sa fiu, fac un statement despre mine, sunt altfel decat ceilalti. Alternativa unui 9 mi se parea ca m-ar fi aruncat pe un teritoriu in care nu as mai fi fost nimeni, nu ar mai fi spus nimic despre mine. Cu celelalte note nu eram asa certata…nu mi se pareau a fi un indicator al mediocritatii atat de mare ca nota 9. Si perseveranta m-a ajutat…am avut aproape numai 10. Imi amintesc de singurul 9 la Informatica Economica in anul 1 si de cum ma boceam maicamii la telefon de parca ar fi insemnat inceputul unei cataclisme.
Mai tarziu nu mi-a mai ajuns sa fie 10. Voiam sa fie singurul 10. Si desi nu imi propusesem explicit cred ca la nivel subliminal a fi sefa de promotie era singura varianta acceptata de a termina facultatea. Si am fost sefa de promotie. Sa fi fost frica de mediocritate? Probabil, dar intotdeauna locul doi mi s-a parut mai trist si mai putin important decat mentiunea de exemplu.
Mai tarziu obsesia asta s-a completat cu alta: aceea de a face lucrurile altfel decat ceilalti. Asociam creativitatea si originalitatea cu o metafora a notei 10. Si desigur, obsesia de a fi primul era acolo. Poate acum nu mai e la fel de clar si simplu cum era cu sistemul notelor…dar ramane in capul meu.
La fel cum ramane competitia. Nimic pe lumea asta nu ma stimuleaza asa cum o face competitia. E ca si cum se produce un declic in capu meu….si de acolo lucrurile merg de la sine. Am ajuns chiar sac red ca de fapt meritul meu intrinsec atunci cand castig un concurs/cand fac ceva cel mai bine nu e al meu in totalitate, cat e datorat ambitiei asteia ciudate.
Una peste alta…uneori mi-a iesit. Alteori nu..si cand nu a iesit au ramas frustrari. Dar ambitia asta mi-a adus multe satisfactii; cele mai multe fara correspondent material. Si ma bucur ca o am, e printer putinele lucruri care imi dau aripi.
Ma intreb totusi cat din obsesia asta e dobandita, cat e formata, cat e indusa? Se opreste la un moment dat? Cand? Si cat de mult o pot controla?
Tot timpul am avut impresia ca daca sunt 10, sunt acolo unde trebuie sa fiu, fac un statement despre mine, sunt altfel decat ceilalti. Alternativa unui 9 mi se parea ca m-ar fi aruncat pe un teritoriu in care nu as mai fi fost nimeni, nu ar mai fi spus nimic despre mine. Cu celelalte note nu eram asa certata…nu mi se pareau a fi un indicator al mediocritatii atat de mare ca nota 9. Si perseveranta m-a ajutat…am avut aproape numai 10. Imi amintesc de singurul 9 la Informatica Economica in anul 1 si de cum ma boceam maicamii la telefon de parca ar fi insemnat inceputul unei cataclisme.
Mai tarziu nu mi-a mai ajuns sa fie 10. Voiam sa fie singurul 10. Si desi nu imi propusesem explicit cred ca la nivel subliminal a fi sefa de promotie era singura varianta acceptata de a termina facultatea. Si am fost sefa de promotie. Sa fi fost frica de mediocritate? Probabil, dar intotdeauna locul doi mi s-a parut mai trist si mai putin important decat mentiunea de exemplu.
Mai tarziu obsesia asta s-a completat cu alta: aceea de a face lucrurile altfel decat ceilalti. Asociam creativitatea si originalitatea cu o metafora a notei 10. Si desigur, obsesia de a fi primul era acolo. Poate acum nu mai e la fel de clar si simplu cum era cu sistemul notelor…dar ramane in capul meu.
La fel cum ramane competitia. Nimic pe lumea asta nu ma stimuleaza asa cum o face competitia. E ca si cum se produce un declic in capu meu….si de acolo lucrurile merg de la sine. Am ajuns chiar sac red ca de fapt meritul meu intrinsec atunci cand castig un concurs/cand fac ceva cel mai bine nu e al meu in totalitate, cat e datorat ambitiei asteia ciudate.
Una peste alta…uneori mi-a iesit. Alteori nu..si cand nu a iesit au ramas frustrari. Dar ambitia asta mi-a adus multe satisfactii; cele mai multe fara correspondent material. Si ma bucur ca o am, e printer putinele lucruri care imi dau aripi.
Ma intreb totusi cat din obsesia asta e dobandita, cat e formata, cat e indusa? Se opreste la un moment dat? Cand? Si cat de mult o pot controla?
Monday, January 26, 2009
"Cum sa fac ca sa mor" ?!!!
Weirdest thing: cineva a ajuns aici google-uind “ce sa fac ca sa mor”.
Doua comentarii am:
1. VAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIII Banuiam io ca cine ajunge aici moare de plictiseala, da nu literally.
2. Despre “ce sa fac ca sa mor” knowledge: draga cautatorule: care parte a muritului nu o stii? Lumea se arunca de pe poduri, de pe cladiri, isi da foc, se arunca in fata metroului, is pastilute etc. Trebuie doar sa deschizi tv-ul la ora 5…de ce sa te chinui cu google-ul. Viata bate internetul la asta.
Update: Una peste alta, azi MOR de somn. Cum am facut ca sa? Stat chiauca toata noaptea…
Doua comentarii am:
1. VAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIII Banuiam io ca cine ajunge aici moare de plictiseala, da nu literally.
2. Despre “ce sa fac ca sa mor” knowledge: draga cautatorule: care parte a muritului nu o stii? Lumea se arunca de pe poduri, de pe cladiri, isi da foc, se arunca in fata metroului, is pastilute etc. Trebuie doar sa deschizi tv-ul la ora 5…de ce sa te chinui cu google-ul. Viata bate internetul la asta.
Update: Una peste alta, azi MOR de somn. Cum am facut ca sa? Stat chiauca toata noaptea…
Saturday, January 24, 2009
Ziua Unirii?
Ma uit la posturi de televiziune online si vad ca astazi, cu ocazia aniversarii Zilei Unirii gasca de politicieni se fatzaie de la Iasi la Focsani impanzind discursuri care tintesc emotia audientei, vor sa creeze analogii intre maretia celor care acum 150 de ani au facut cu adevarat ceva pentru poporul asta si politicienii de astazi, care au "preluat" sarcina modernizarii acestei mosteniri valoroase. Ma intreb daca nu cumva mizeaza pe o asociere si de aici transpunere emotionala a respectului pentru Cuza asupra clasei politice de azi. Desigur demagogi, orbecaind dupa popularitate, doar se apropie alegerile prezidentiale.
Lasand la o parte asta, ma intreb totusi ce inseamna pentru mine Unirea. Sau pentru fiecare din cei tineri sau mai putini tineri adunati in piete, sub tribunele de unde isi rostesc basescienii discursurile miorlaitoare. In timp ce scriu il aud pe Geoana vorbind despre cum trebuie sa urmam exemplul americanilor, care isi respecta istoria si tot calabalacu de la Washington incoace. Ce tampenie..inca un americanism by example? La asta se rezuma respectul, sentimentele fata de apartenenta ta? La un: uite la ei, ce, noi nu putem?
Revenind la mine si ce inseamna pentru mine Unirea...La o scurta introspectie in capul meu imi dau seama cu uimire ca nu cataloghez Unirea, ideea de patrie, apartenenta cu ideea Romaniei de azi.
Ma mir si io de cat de diferit le percep. Oare de ce? Spatiul e acelasi: carpato-danubiano...Limba e aceeasi...Doar calitatea oamenilor e alta. Si desigur, ma includ.
In 1859 liderii politici, de opinie, fortele sociale politice riscau exilul pentru a-si sustine crezul colectiv al unirii, bunastarii pamantului in care s-au nascut. In 1859 oamenii ieseau in strada, faceau hore si sarbatoreau unirea celor de obarsie cu ei. Pentru ce? Astazi is convinsa ca Ardealul cu mare repeziciune s-ar desprinde de restul tarii, Bucurestiul ar fi foarte fericit sa devina formatiune independenta separata de "prostii de moldoveni", cat despre Moldova...ea demult pare izolata. In 2009 nu mai e bruma din unitatea vremurilor de atunci, nu mai e nimic din interesul sincer si patriotic al liderilor, nu mai e nimic din entuziasmul national al omului de rand, nu mai e decat un pragmatism extrem al tuturor romanilor, demagogie si nerusinare grasa a oamenilor politici, iar admiratia fata de istoria adevarata, modelele de deminitate umana de acum un secol s-au transformat in admiratie fata de schimonoseli OTV-ice. Unde s-a pierdut calitatea oamenilor de atunci? Prin ce transformari odioase ne-am pierdut demnitatea?
Ce simt fata de Unire? fata de istorie? Un mare respect si in acelasi timp rusine...ca m-am nascut cu o 150 de ani mai tarziu.
Ce simt fata de Romania de azi? Nimic ..altfel nu as parasi-o cu atata usurinta de fiecare data. Si nu incerc sa ma sustrag poporului din care desigur fac parte. Sunt din acelasi aluat, mai mult sau mai putin, iar legaturile astea, spuna cine ce o spune, se simt toata viata. Oricate limbi ai invata incercand sa o inlocuiesti pe cea materna si oricat ti-ai schimba religia, familia si traditiile. E un stigmat cu care ramai infierat toata viata.
Lasand la o parte asta, ma intreb totusi ce inseamna pentru mine Unirea. Sau pentru fiecare din cei tineri sau mai putini tineri adunati in piete, sub tribunele de unde isi rostesc basescienii discursurile miorlaitoare. In timp ce scriu il aud pe Geoana vorbind despre cum trebuie sa urmam exemplul americanilor, care isi respecta istoria si tot calabalacu de la Washington incoace. Ce tampenie..inca un americanism by example? La asta se rezuma respectul, sentimentele fata de apartenenta ta? La un: uite la ei, ce, noi nu putem?
Revenind la mine si ce inseamna pentru mine Unirea...La o scurta introspectie in capul meu imi dau seama cu uimire ca nu cataloghez Unirea, ideea de patrie, apartenenta cu ideea Romaniei de azi.
Ma mir si io de cat de diferit le percep. Oare de ce? Spatiul e acelasi: carpato-danubiano...Limba e aceeasi...Doar calitatea oamenilor e alta. Si desigur, ma includ.
In 1859 liderii politici, de opinie, fortele sociale politice riscau exilul pentru a-si sustine crezul colectiv al unirii, bunastarii pamantului in care s-au nascut. In 1859 oamenii ieseau in strada, faceau hore si sarbatoreau unirea celor de obarsie cu ei. Pentru ce? Astazi is convinsa ca Ardealul cu mare repeziciune s-ar desprinde de restul tarii, Bucurestiul ar fi foarte fericit sa devina formatiune independenta separata de "prostii de moldoveni", cat despre Moldova...ea demult pare izolata. In 2009 nu mai e bruma din unitatea vremurilor de atunci, nu mai e nimic din interesul sincer si patriotic al liderilor, nu mai e nimic din entuziasmul national al omului de rand, nu mai e decat un pragmatism extrem al tuturor romanilor, demagogie si nerusinare grasa a oamenilor politici, iar admiratia fata de istoria adevarata, modelele de deminitate umana de acum un secol s-au transformat in admiratie fata de schimonoseli OTV-ice. Unde s-a pierdut calitatea oamenilor de atunci? Prin ce transformari odioase ne-am pierdut demnitatea?
Ce simt fata de Unire? fata de istorie? Un mare respect si in acelasi timp rusine...ca m-am nascut cu o 150 de ani mai tarziu.
Ce simt fata de Romania de azi? Nimic ..altfel nu as parasi-o cu atata usurinta de fiecare data. Si nu incerc sa ma sustrag poporului din care desigur fac parte. Sunt din acelasi aluat, mai mult sau mai putin, iar legaturile astea, spuna cine ce o spune, se simt toata viata. Oricate limbi ai invata incercand sa o inlocuiesti pe cea materna si oricat ti-ai schimba religia, familia si traditiile. E un stigmat cu care ramai infierat toata viata.
Subscribe to:
Posts (Atom)
