Am fost obsedata de competitie si de nota 10. Recunosc. Toata facultatea (probabil si in liceu, dar la clasa aia SF nu mi-am putut manifesta obsesia in toata deplinatatea ei).
Tot timpul am avut impresia ca daca sunt 10, sunt acolo unde trebuie sa fiu, fac un statement despre mine, sunt altfel decat ceilalti. Alternativa unui 9 mi se parea ca m-ar fi aruncat pe un teritoriu in care nu as mai fi fost nimeni, nu ar mai fi spus nimic despre mine. Cu celelalte note nu eram asa certata…nu mi se pareau a fi un indicator al mediocritatii atat de mare ca nota 9. Si perseveranta m-a ajutat…am avut aproape numai 10. Imi amintesc de singurul 9 la Informatica Economica in anul 1 si de cum ma boceam maicamii la telefon de parca ar fi insemnat inceputul unei cataclisme.
Mai tarziu nu mi-a mai ajuns sa fie 10. Voiam sa fie singurul 10. Si desi nu imi propusesem explicit cred ca la nivel subliminal a fi sefa de promotie era singura varianta acceptata de a termina facultatea. Si am fost sefa de promotie. Sa fi fost frica de mediocritate? Probabil, dar intotdeauna locul doi mi s-a parut mai trist si mai putin important decat mentiunea de exemplu.
Mai tarziu obsesia asta s-a completat cu alta: aceea de a face lucrurile altfel decat ceilalti. Asociam creativitatea si originalitatea cu o metafora a notei 10. Si desigur, obsesia de a fi primul era acolo. Poate acum nu mai e la fel de clar si simplu cum era cu sistemul notelor…dar ramane in capul meu.
La fel cum ramane competitia. Nimic pe lumea asta nu ma stimuleaza asa cum o face competitia. E ca si cum se produce un declic in capu meu….si de acolo lucrurile merg de la sine. Am ajuns chiar sac red ca de fapt meritul meu intrinsec atunci cand castig un concurs/cand fac ceva cel mai bine nu e al meu in totalitate, cat e datorat ambitiei asteia ciudate.
Una peste alta…uneori mi-a iesit. Alteori nu..si cand nu a iesit au ramas frustrari. Dar ambitia asta mi-a adus multe satisfactii; cele mai multe fara correspondent material. Si ma bucur ca o am, e printer putinele lucruri care imi dau aripi.
Ma intreb totusi cat din obsesia asta e dobandita, cat e formata, cat e indusa? Se opreste la un moment dat? Cand? Si cat de mult o pot controla?
Subscribe to:
Post Comments (Atom)
4 comments:
Cam cate coronite ai adunat acasa? Ca sigur ai adunat cateva...:P
Doar nu vrei acu sa ma dau motzat si sa ma laud...
Am destule. Plus diplome. Le sterge maica-mea din cand in cand si ofteaza:)
Da voi anonimilor nu aveti nume, ma rock?
Dar chiar trebuie sa avem nume?
Pe mine m-a distrat "mica isterie" creata in jurul meu!
Eu zic ca obsesia e creata si impusa de cei din jur in primul rand. Daca te nasti intr-un canal din doi parinti minori alcoolici , nu poate fi vorba sa cauti nici un 10..toata viata..
C.
p.s.: "C" trebuie sa fie neaparat un nume?
C. i know who you are..nannanannanaaaa!!!!!!!1
Anyways, obsesia pentru 10 e o metafora. Ma refeream la ambitia de a depasi limite, de a fi (cel) mai bun, desigur in circumstantele fiecaruia (si cred ca din contra, conditiile triste ale unui copil amarat pot declansa dorinta de depasi situatia, de a fugi de mediocritate).
Revenind ..C. dear, i know who you are and i know what you did last summer (parca te-ai insurat, sau a fost ailalta vara?). Sa iti fie de bine, oricum:)
Si da, C. trebuie sa fie un nume.Vreau sa pun o fatza in spatele unui nume. Sau
Post a Comment