Life Patterns

Primul baiat de care m-am indragostit a fost Ghiocel. Locuia in bloc cu mine, io la scara a doua, el la a treia. Par blond platinat, ochi albastri, cu reflexe aurii si foarte mari pentru fata care ii incadra, constitutie fragila, jambiere de culoare rosie..sunt lucrurile pe care le asociez cu el acum, dupa mai bine de 15 ani.
Era cel mai bun la fotbal din tot blocul, fugea foarte repede si memoria mea il plaseaza tot timpul incadrat de mult mult soare in dupa-amiezele toride de vara cand ne strangeam toata lumea de la bloc si jucam fotbal sau handbal in curtea scolii care era cumva peste drum.

La handbal eram destul de buna, mai ales in poarta...chiar eram apreciata si copiii voiau sa ma ma aiba in echipa pentru ca ii salvam de multe goluri. La fotbal insa nimic. Alergam io destul de repede, da nu pricepeam cum poti sa conduci mingea aia doar din picior pana la poarta adversa fara sa ti-o sufle adversarul. Tragedia era ca tocmai acolo Ghiocel era cel mai bun si ma straduiam in fiecare zi sa devin mai buna, sa ajung cumva sa ma aprecieze, sa ma vada si pe mine, sa nu stiu...eram in clasa a patra-cincea si nu imi configuram in minte cum decurg relatiile afective dintre baieti si fete, dar voiam sa vad ca imi zambeste mie, ca simte si el pentru mine ceva din candoarea pe care io o simteam pentru el.
Eram cea mai mica din grup; mai erau fetele de la scara 1 de aceeasi varsta cu el, care desigur, erau primele remarcate de Ghiocel; ele se impiedicau mai putin ca mine, erau mai zambitoare, aveau lucruri mai interesante de povestit pentru el. Ma framantam ca nu ma remarca deloc, ca privirea lui era indreptata spre Simona, spre Loredana.

Intr-un mod cumva straniu, strategia pe care o alegeam io si o consideram eficienta in a fi remarcata se baza pe psihologia inversa. Daca imi placea cineva, nu stiam cum sa ascund mai mult acest lucru, sa il ignor pe respectivul, mi se parea ca inima mea bate atat de razna si ca rosul din obraji era atat de evident, si imi era atat de jena de slabiciunea asta incat voiam sa o ascund cand mai mult. Si fata de strategiile celorlalte fete, care tot timpul erau in jurul lui, ma gandeam ca daca io o sa il ignor, sau daca ii vorbesc in continuu contradictoriu o sa ma diferentiez de ele, o sa par mai interesanta si o sa ma remarce. Well...asta se intampla doar in filme.

A mai trecut un an... am mai crescut, ma apropiasem cumva de Ghiocel, mergeam amandoi la clubul de atletism, io faceam sarituri in inaltime, iar el mergea desigur sa se antreneze pentru fotbal. Cumva reusisem sa cuceresc o pozitie privilegiata in privirea lui, ma aprecia si aveam multe lucruri in comun pe care le povesteam. Intr-o zi insa a aparut in gasca noastra verisorul lui (Emi). Stiu doar ca printr-o ciudata intamplare, intr-o seara de iarna Emi a inceput sa se joace cu zapada din parul meu, si sa ma priveasca cum voiam io sa ma priveasca altcineva. Si atunci a fost declick-ul din ceea ce credeam io ca o fie o frumoasa poveste: Ghiocel observase si el scena, si s-a retras. De langa noi, apoi definitiv din cercul meu, din privirea mea.

Au mai trecut cativa ani. Eram la liceu,aveam alti prieteni, uitasem de el, fiecare plecase pe drumul lui...si intr-o seara ne-am intalnit din intamplare. Parul parca nu mai era la fel de blond, reflexele nu mai erau asa aurii, iar zambetul nu imi mai provoca nici un fior. S-a bucurat mult ca ne-am intalnit. A doua zi m-a asteptat in fata blocului cu un bilet de cinema, apoi a treia zi m-a invitat la balul bobocilor la liceul lui. Avea in privire licarul pe care atata il asteptasem si atat il dorisem. Dar nu mai insemna nimic pentru mine, nu imi mai aducea nici macar un fel de bucurie tardiva.

Au mai fost de-a lungul timpului Ghiocei. Dar, ca un pattern ciudat sincronizarea a fost de cele mai multe ori la fel, ca un etern delay intre bataile inimilor noastre, intre licarul dintre privirile noastre. Si atunci ma intreb...e doar un simplu pattern, sau asa ar trebui sa fie intre oameni - un continuu flux-reflux pentru a mentine mereu plutind fioruri fragile?