Ziua Unirii?

Ma uit la posturi de televiziune online si vad ca astazi, cu ocazia aniversarii Zilei Unirii gasca de politicieni se fatzaie de la Iasi la Focsani impanzind discursuri care tintesc emotia audientei, vor sa creeze analogii intre maretia celor care acum 150 de ani au facut cu adevarat ceva pentru poporul asta si politicienii de astazi, care au "preluat" sarcina modernizarii acestei mosteniri valoroase. Ma intreb daca nu cumva mizeaza pe o asociere si de aici transpunere emotionala a respectului pentru Cuza asupra clasei politice de azi. Desigur demagogi, orbecaind dupa popularitate, doar se apropie alegerile prezidentiale.
Lasand la o parte asta, ma intreb totusi ce inseamna pentru mine Unirea. Sau pentru fiecare din cei tineri sau mai putini tineri adunati in piete, sub tribunele de unde isi rostesc basescienii discursurile miorlaitoare. In timp ce scriu il aud pe Geoana vorbind despre cum trebuie sa urmam exemplul americanilor, care isi respecta istoria si tot calabalacu de la Washington incoace. Ce tampenie..inca un americanism by example? La asta se rezuma respectul, sentimentele fata de apartenenta ta? La un: uite la ei, ce, noi nu putem?
Revenind la mine si ce inseamna pentru mine Unirea...La o scurta introspectie in capul meu imi dau seama cu uimire ca nu cataloghez Unirea, ideea de patrie, apartenenta cu ideea Romaniei de azi.
Ma mir si io de cat de diferit le percep. Oare de ce? Spatiul e acelasi: carpato-danubiano...Limba e aceeasi...Doar calitatea oamenilor e alta. Si desigur, ma includ.
In 1859 liderii politici, de opinie, fortele sociale politice riscau exilul pentru a-si sustine crezul colectiv al unirii, bunastarii pamantului in care s-au nascut. In 1859 oamenii ieseau in strada, faceau hore si sarbatoreau unirea celor de obarsie cu ei. Pentru ce? Astazi is convinsa ca Ardealul cu mare repeziciune s-ar desprinde de restul tarii, Bucurestiul ar fi foarte fericit sa devina formatiune independenta separata de "prostii de moldoveni", cat despre Moldova...ea demult pare izolata. In 2009 nu mai e bruma din unitatea vremurilor de atunci, nu mai e nimic din interesul sincer si patriotic al liderilor, nu mai e nimic din entuziasmul national al omului de rand, nu mai e decat un pragmatism extrem al tuturor romanilor, demagogie si nerusinare grasa a oamenilor politici, iar admiratia fata de istoria adevarata, modelele de deminitate umana de acum un secol s-au transformat in admiratie fata de schimonoseli OTV-ice. Unde s-a pierdut calitatea oamenilor de atunci? Prin ce transformari odioase ne-am pierdut demnitatea?
Ce simt fata de Unire? fata de istorie? Un mare respect si in acelasi timp rusine...ca m-am nascut cu o 150 de ani mai tarziu.
Ce simt fata de Romania de azi? Nimic ..altfel nu as parasi-o cu atata usurinta de fiecare data. Si nu incerc sa ma sustrag poporului din care desigur fac parte. Sunt din acelasi aluat, mai mult sau mai putin, iar legaturile astea, spuna cine ce o spune, se simt toata viata. Oricate limbi ai invata incercand sa o inlocuiesti pe cea materna si oricat ti-ai schimba religia, familia si traditiile. E un stigmat cu care ramai infierat toata viata.